Photo by freestocks.org on Unsplash

EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE CĂSNICIE

Pentru început, să ne întoarcem la întrebarea de bază: De ce ne căsătorim? Primul răspuns care ne vine în minte, în mod normal, este pentru a fi alături de persoana iubită. În ziua de azi, componenta psihologică/emoțională a căsniciilor este probabil cea mai discutată, fiind considerată de o importanță majoră. Dar nu a fost dintotdeauna așa; mariajul a fost definit de mai multe „ere”, fiecare dintre ele desemnând rolul și avantajele acestui concept. În prima era, cea „instituțională”, căsnicia avea ca rol primar formarea unei perechi care să se ajute reciproc în ceea ce privește gestionarea resurselor (adăpost, protecție, mâncare). Nevoile emoționale erau puse pe planul secundar în favoarea celor necesare pentru supraviețuire.

În „era parteneriatului”, rolurile de gen au devenit mai pronunțate; bărbații au început să fie priviți că fiind „capul familiei”, cei care muncesc și se ocupă de partea financiară. Femeile, în mare parte casnice, au preluat sarcina de a avea grijă de casă și de copii. Ideea de a avea sentimentul de iubire, apartenență și pasiune față de partener a primit mai multă atenție.

Ultima eră, cea actuală, este cea de „exprimare a sinelui”. Mai simplu spus, în ziua de azi, căsnicia trebuie (pe lângă îndeplinirea nevoilor de supraviețuire și de apartenență/iubire) să servească și să ne ajute în dezvoltarea personală.

DESPRE MODELUL SUFOCĂRII

Să ne gândim puțin la așteptările pe care le avem de la viitorul partener sau cel actual. Dacă ar fi să facem o listă, ne așteptăm să fie serios în ceea ce privește cariera, ne așteptăm să ne iubească necondiționat, ne așteptăm să ne ofere sentimentul de siguranță și securitate, ne așteptăm să ne accepte așa cum suntem dar și să ne ajute să devenim oameni mai buni. Și problema este că ne așteptăm să primim toate acestea în mod constant. Puțin nerealist, nu-i așa?  

Căsnicia, așa cum o percepem acum, trebuie să împlinească, simultan, toate rolurile menționate în perioadele anterioare. Și ne dorim ca partenerul nostru să îndeplinească nevoile acestea cât mai repede. Toată această presiune venită din ambele părți poate rezulta în ceea ce numim „Modelul Sufocării”. Noile idei conform cărora mariajul trebuie să ne ajute în construirea stimei de sine, în dezvoltarea personală și în conturarea identității pot cauza probleme și când vine vorba de propria noastră bună-stare psihologică, cât și în felul în care ne raportăm la partener.

CALITATEA RELAȚIILOR ȘI STAREA DE BINE

Multe studii au găsit legături din ce în ce mai puternice între calitatea relațiilor romantice și bună-starea psihologică. Practic, cu cât relația noastră este mai armonioasă, cu atât ne crește și starea de bine. Dacă relația/căsnicia nu este tocmai funcțională, atunci vom simți un distres destul de major (deoarece așteptările noastre nu au fost îndeplinite, iar noi deja am investit multe resurse).

Ce se poate face? În primul rând, este recomandat să ne focusăm pe dezvoltarea personală înainte de a ne lua angajamentul unei căsnicii. Dacă noi vom fi deja adulți funcționali, care nu se bazează în totalitate pe un partener pentru resurse financiare, sociale, sentimentale și de dezvoltare, atunci vom putea să gestionăm mult mai bine o căsnicie. Vom putea privi problemele în mod obiectiv, iar starea noastră de bine nu va depinde în totalitate de altcineva. Desigur, este ideal să iubești și să fii iubit, dar nu putem să ne canalizăm întreaga fericire doar în mariaj. Odată ce ne concentrăm și ne dezvoltăm și pe alte planuri ale vieții, presiunea pe care o resimte partenerul din cauza așteptărilor noastre va dispărea, treptat. Astfel, „sufocarea” anterior prezentă în căsnicie se reduce, iar partenerii pot începe să se bucure unul de celălalt din nou.

BIBLIOGRAFIE:

Eli J. Finkel, „The Suffocation Model: Why Marriage in America Is Becoming an All-or-Nothing Institution”

Eli J. Finkel, „The Suffocation of Marriage: Climbing Mount Maslow Without Enough Oxygen”