Drama narcisismului – mă văd, dar nu mă cunosc
Pentru a putea înțelege drama persoanelor narcisice ar fi util să cunoaștem etimologia cuvântului narcisic/narcisism. Conform mitologiei grecești, Narcis era fiul zeului-râu Cephissos și al nimfei Liriope. La nașterea acestuia, faimosul profet Tiresias a prezis că „va trăi până la adânci bătrâneți, dar nu se va cunoaște pe sine”. O profeție destul de sumbră pentru un copil abia născut, deoarece cunoașterea de sine reprezintă fundamentul sigur de la care începe dezvoltarea și evoluția oricărei persoane. Dacă nu știi cine ești, nu ai cum să știi încotro te îndrepți. Ulterior, Narcis a crescut și a devenit un tânăr foarte frumos care era iubit de multe fete muritoare, dar și de Nimfe, pe care însă, înfumurat, le disprețuia și nu le răspundea avansurilor. Datorită suferinței provocate în jurul său, Narcis a fost pedepsit de zeița răzbunării, Nemesis, ca să-și vadă chipul în apa unei fântâni și să se îndrăgostească de sine. El a murit cu durerea de a nu fi putut ajunge la tânărul zărit în apă, adică la sine.
În linii mari aceasta este și drama narcisicului contemporan: îmbrățișează „oglinda” aparențelor fără a ajunge să se cunoască pe sine. De ce ar face acest lucru? Pentru că, din perspectiva lui, aceasta este singura modalitate prin care va reuși să se integreze și să fie acceptat. Totodată, este singura realitate experimentată de-a lungul vieții pentru că această „oglindă” a aparențelor este adoptată încă din copilărie ca o compensare pentru lipsa unei figuri de atașament securizant care să-l iubească și să-l aprecieze pentru ceea ce este și reprezintă ca persoană. Este vorba despre acel părinte cald care știe să-i oglindească acțiunile („Ai făcut un turn din cuburi! Interesant!”), gândurile („Din ce îmi spui, înțeleg că te gândești să mergi la liceul X pentru că…”) și emoțiile („E normal să-ți fie frică!”), fără să-l critice („Nu așa se face, mai scrie o dată!”) fără să-l minimizeze („Ce știi tu, ești încă mic!”) și fără să-l determine să resimtă rușine („Ar trebuie să-ți fie rușine pentru ceea ce ai făcut! Nesimțitule!”).
Drama narcisicului constă în faptul că perpetuează în cadrul relațiilor din jurul său (familie, prieteni, colegi) același deșert emoțional experimentat în copilărie. Adultul narcisic este focusat pe propriile nevoi, el crede că este superior, că totul i se cuvine și că este îndreptățit să obțină anumite favoruri din partea celor din jur. De fapt, prin acest gen de comportamente el încearcă să completeze golurile din copilărie când nu a avut dreptul să-și exprime emoțiile, gândurile și să aibă o identitate proprie. Este ca atunci când mănânci mai mult decât ai nevoie pentru că ai o foame „de lup”. Foamea narcisicului de a se simți acceptat, apreciat și iubit este satisfăcută doar prin comportamente orientate către sine.
De foarte multe ori, alternativa narcisismului nu este o persoanalitate echilibrată, empatică și jovială, ci este o personalitate cu accentuate trăsături depresive pentru că, odată îndepărtată oglinda aparențelor, narcisicul conștientizează adevărul: nu știe cine este, ce nevoi are și ce-și dorește cu adevărat – valori, relații etc. El este un om debusolat, confuz și, mai ales, singur, deoarece, ceilalți observând preocuparea exagerată pentru propria persoană, se îndepărtează de el. Este greu să stai lângă o persoană care cere foarte mult dar oferă foarte puțin.
Aceste tipare atitudinale și comportamentale sunt adânc înscrise în personalitatea narcisicului. Pentru a le putea modifica este nevoie de înțelegere, răbdare și disponibilitate emoțională, dar, totodată, și de o confruntare empatică a acestora din partea partenerilor de cuplu, a membrilor familiei și a prietenilor. Toate acestea nu pot avea loc decât în cadrul unui mediu sigur care are la bază încrederea comună că schimbarea este posibilă.
