Fiecare dintre noi se naște cu anumite nevoi fiziologice și psihologice. Nevoile acestea de dezvoltare revin în responsabilitatea părinților. Felul în care ei reușesc să-și regleze emoțiile și să-și satisfacă propriile nevoi duce la o asumare mai bună sau mai slabă a nevoilor copiilor. Dacă unul dintre părinți are probleme în această arie, cu siguranță același tipar va fi preluat și de către copii.

Narcisismul este ușor de văzut la persoanele care se laudă, vorbesc preponderent despre ele însele, acaparează atenția grupului, își fac foarte multe selfie-uri, domină conversații și au mare grijă la felul în care se prezintă în public, cu pretenția ca ele să fie apreciate și validate pentru acest lucru. Cu toate acestea, nu toate persoanele narcisiste ating o performanță care să le aducă și publicitate. Contextul social în care își desfășoară activitatea și resursele pe care le au la dispoziție le scad sau le cresc șansele să apară în atenția publicului.

Prin urmare, fiecare dintre noi poate avea răni narcisice, nevoi psihologice frustrate în copilărie, dar care se dezvoltă mai degrabă într-o schemă de îndreptățire și nu într-o tulburare de personalitate narcisistă. Există un spectru de severitate când vorbim de orice tulburare de sănătate mentală. Acest lucru înseamnă că fiecare dintre noi poate fi îndreptățit în ceea ce privește anumite nevoi, însă doar anumite persoane dezvoltă o vulnerabilitate atât de mare încât să încerce să o ascundă cu orice preț. Grandomania pe care o manifestă persoanele narcisiste ascunde în realitate o ură imensă față de sine. 

Un părinte narcisist este un părinte care nu a luat contact cu acel copil interior care a rămas frustrat și nu-și poate controla în mod conștient comportamentul din această cauză. Pentru că are un control atât de scăzut asupra propriilor emoții și nu știe să-și satisfacă nevoile, va încerca să-i controleze pe cei din jur cu multă furie (reprimată sau nu) și își va folosi copiii sau alți membri ai familiei ca să se liniștească. Va fi părintele autoritar care se așteaptă să fie ascultat și care oferă căldură puțin spre deloc. Toate încercările de comunicare cu ceilalți se vor rezuma la subiecte de interes personal, iar în multe cazuri poate ajunge să hărțuiască (bullying) și să insulte pentru a-și dovedi superioritatea. Toate frustrările reprimate inconștient vor fi transferate copilului care se va „umple” emoțional cu stările și nevoile părintelui, nefiind conștient care sunt cele proprii. Există o delimitare foarte slabă a granițelor eului deoarece nu este niciodată învățat care sunt propriile conținuturi mentale. Acest lucru duce mai târziu la dezvoltarea unor scheme de deficiență, abuz, subjugare și auto-sacrificiu. Copilul preia toată rușinea și anxietatea ce țin de satisfacerea propriilor nevoi și exprimarea emoțiilor. El nu va fi lăsat să-și dezvolte un sine separat, deoarece părintele se simte amenințat de independența copilului pentru că nu va mai fi un mijloc prin care să-și satisfacă nevoile sau să-și echilibreze stările incontrolabile. Prin urmare, copiii de părinți narcisici ajung să internalizeze o rușine toxică și să se simtă neiubiți. Vor avea întotdeauna nevoie de aprobarea părintelui sau de permisiunea lui de a se exprima autentic.

În acest fel se creează o relație de codependență care se va perpetua și în celelalte relații în care se va angaja copilul la maturitate. În funcție de severitatea abuzului narcisic, acesta va avea dificultăți serioase în interacțiuni sociale. Anxietatea, rușinea și vinovăția vor predomina, iar nevoia de conexiune autentică va fi înlocuită de nevoia de aprobare din partea celorlalte persoane cu care intră în contact. Persoana va fi mai preocupată de cum ar fi percepută de către ceilalți decât de ce și-ar dori să exprime cu adevărat. O mare parte din sinele lui autentic se pierde. În cele mai multe cazuri, nici n-ar ști ce își dorește cu adevărat, lucru ce va duce la mult stres în legătură cu sarcinile zilnice sau lipsa speranței într-un viitor pe care îl poate controla. Așa se dezvoltă foarte frecvent anxietatea și depresia.

Abuzul narcisic ne face să pierdem foarte mult din noi înșine, însă calea către auto-cunoaștere trece prin înțelegerea și separarea de părintele abuziv. Despre cum putem străbate această cale, voi vorbi mai mult într-un articol viitor.