Sursa foto: www.pexels.com

Vorbeam în articolul trecut despre cum se formează mecanismul de apărare de deficiență sau teama de a nu fi suficient de bun. Pornind de la această înțelegere, astăzi vom vorbi despe ce puteți face ca să transformați imaginea de sine în una realistă, nu distorsionată și filtrată doar prin prisma defectelor.

Sentimentul că aveți un defect incorigibil este unul dureros și este legat de valoarea și aprecierea de sine. Este o senzație că nu sunteți demn de iubire care s-a format în urma experiențelor în care ați simțit și crezut că nici măcar părintele dumneavoastră nu vă poate iubi, accepta și aprecia pentru ceea ce sunteți ca om.

În perioada de dezvoltare, copiii sunt dependenți de părinți pentru a supraviețui, așa că au un instinct de a renunța la autenticitatea lor, la nevoile lor firești și de a integra în imaginea de sine ceea ce percep din relația cu părintele sau persoanele importante. Așadar, nu e de mirare că în urma criticii repetate începeți să vă vedeți așa cum vă spune părintele. Sigur, părintele cel mai probabil nu are intenția de a vă face rău și acest gen de comportament de regulă vine din propriile sale vulnerabilități. Nu știe cum altfel să vă pregătească pentru viață, este îngrijorat că veți avea de suferit sau că vă va fi greu, așa că își exprimă îngrijorările așa cum a învățat la rândul său. Copilul, însă, preia aceste replici ale părintelui și încetul cu încetul începe să se învinovățească, să creadă că părintele știe mai bine și are dreptate să îl critice și să îl respingă. Probabil merită să fie tratat așa pentru că e ceva profund în neregulă cu el.

Atunci când crede că s-a născut cu niște defecte de neacceptat pentru ceilalți, copilul se învinovățește pentru ceea ce i se întâmplă crezând că nu merită ceva mai bun, că este el nepotrivit și fără valoare ca om. Simte multă rușine, care este dureroasă și pe care cu timpul începe să o evite prin comportamentele de supracompensare. Așa se transformă durerea și rușinea în teama de a nu fi suficient de bun. Această frică îl ține pe copil departe de durere și rușine și îl motivează să facă eforturi să fie tot mai bun, tot mai performant, tot mai pe placul celorlalți. Însă, în interior rămâne sentimentul că are un defect inacceptabil și căel trebuie ascuns cât mai bine de ceilalți. De aceea, nici nu își permite să simtă furia față de ceea ce i se întâmplă.

Primul lucru pe care vi-l recomand este să vă reamintiți acele momente care au fost dureroase, să vă permiteți să simțiti rușinea și durerea pe care le-ați simțit atunci și să faceți efortul de a nu le mai evita. Atunci erați un copil și era mult prea mult de dus, însă acum, în stadiul de adult este o nouă șansă de a oferi alte semnificații acestor emoții intense. Lăsați gândurile, etichetele și convingerile pe care le-ați construit atunci să vină și notați-le într-un jurnal. Vedeți-le așa cum sunt, fără a le confunda cu realitatea. Dacă într-un moment din trecut le-ați dat o anumită semnificație nu înseamnă că ele sunt reale și chiar vă descriu în totalitate. În articolul despre relația dintre creier și corp vorbeam despre tiparele care se formează și care valorează 40% din modul în care vedem realitatea. Cum spuneam, ele pot fi îmbogățite și acesta este primul pas spre o resemnificare. Așadar, să reluați amintirile dureroase și să le vedeți cât mai aproape de ceea ce au fost, să vă dați voie să simțiți și furia față de ceea ce vi se spunea și să înțelegeți ce ați fi avut nevoie să auziți în schimb. Să treceți dincolo de aceste mecanisme de apărare care vă blochează drumul către nevoile reale și să începeți să vă oferiți și să cereți în acord cu ele.

Am lucrat în terapie cu o doamnă care avea această vulnerabilitate. Am reluat momentele dureroase prin care a trecut, respingerea, jignirile, sarcasmul și chiar câteva abuzuri emoționale. A început să înțeleagă că și le-a atribuit, că le-a luat drept realitate despre sine. Credea că ceilalți au dreptul să se poarte urât cu ea pentru că ea este „greșită” și nu are dreptul să fie tratată frumos. Se apăra la rândul ei prin critică și abuz în unele cazuri. Uitându-se înapoi, a început să vadă că era nedrept ca cineva să se poarte așa cu un copil care începe să învețe despre lume, începe să se adapteze, are nevoi firești și merită să primească acceptare, iubire și compasiune pentru a se dezvolta. Când s-a gândit cum s-ar comporta ea cu propriul copil, și-a dat seama că nu i-ar spune astfel de lucruri, că a făcut multe eforturi să găsească modalități sănătoase pentru a-l crește într-un mod armonios. Atunci a început să simtă și furia pe care o simțea când era mică și pe care nu știa cum sau nu avea voie să o exprime. A scris o scrisoare în care și-a ventilat furia față de părintele critic și față de părintele care nu a protejat-o de cel critic. Și-a identificat nevoile, și-a dat seama ce ar fi vrut să audă și să primească atunci când făcea ceva ce era considerat „nepotrivit” de părinții săi.

Ulterior, după ce a intrat în contact cu emoțiile și nevoile sănătoase, a început să își identifice și părțile frumoase, calitățile și să le aprecieze pe măsură. A început să se înțeleagă și să simtă compasiune pentru sine. A înțeles, nu doar rațional, că este firesc să facem și greșeli în procesul de învățare și că nu înseamnă ceva despre noi ca oameni. A putut să vadă îngrijorările părinților și să înțeleagă de ce s-au purtat ei așa. În felul acesta, a reușit să îi ierte și pe ei și pe ea pentru greutățile din trecut. Sigur, din când în când se mai activează aceste gânduri și comportamente, dar acum doamna poate să le vadă, știe de unde vin și știe că ele nu sunt realitatea. Îi este mai ușor să le facă față, să se vadă în întregime și să nu rămână blocată într-un mecanism care o blochează și o ține departe de nevoile sale.

Uitați-vă în trecut cu compasiune și înțelegere și păstrați-vă așteptările cât mai realiste pentru a nu vă dezamăgi. Fiecare om are propriile lui vulnerabilități și mecanisme de apărare și fiecare om le poate îmbogăți și transforma. Mult spor în procesul de transformare 😊