Banii asigură fericirea…până la un punct, cel al satisfacerii nevoilor de bază, dincolo de care relația dintre cele două se îndepărtează, din mai multe motive.

Elanul psihologic care provine din câștiguri mai mari dispare repede și avem nevoie de o nouă mărire pentru a experimenta același avânt, entuziasm și euforie. Tendința de a se adapta la o nouă situație financiară – sau, de altfel, la orice metrică a superiorității, printre care puterea, faima sau frumusețea – este atât de frecventă încât adaptarea ar putea fi considerată drept unul dintre aspectele fundamentale ale naturii umane. De exemplu, această tendință de adaptare e responsabilă parțial de descoperirea binecunoscută că la doar doi ani după câștigul la loto oamenii nu sunt mai fericiți decât cei care nu au câștigat. Acest lucru înseamnă că, dacă am lega fericirea noastră de nevoia de superioritate, am trebui să devenim din ce în ce mai bogați, mai puternici și mai faimoși de-a lungul vieții pentru a menține un nivel înalt de fericire. Nu trebuie să fii un geniu ca să știi că e foarte improbabil.

Prin urmare, adaptarea este un motiv pentru care materialismul afectează fericirea pe termen lung. Un motiv înrudit îl constituie așteptările exagerat de mari pe care oamenii le au de la lucrurile materiale de a aduce fericirea. De asemenea, urmărirea ahtiată a banilor promovează egocentrismul și scade compasiunea, făcându-i pe ceilalți susceptibili de a nu colabora cu oameni materialiști, iar pe cei din urmă mai puțin fericiți.

Aceste concluzii sunt confirmate de un studiu în care cercetătorii au urmărit 12 000 de studenți în primul an pe o perioadă de 19 ani, care a arătat că cei care aveau ca țel principal în viață „de a face bani” au fost mult mai nefericiți două decenii mai târziu.

Cât despre superioritate, aceasta ne face mai fericiți, dar nu și vânarea ei! Suntem condiționați de părinți, de profesori, de mentori, de mass-media – practic de toată societatea – să fim „cei mai buni” în ceea ce facem. O cauză este aceea că, în trecutul nostru evolutiv, superioritatea juca un rol crucial: ne mărea șansele de supraviețuire. Cei care erau mai rapizi, mai puternici, mai înstăriți – mai ales în timpul foametei și penuriei, aveau cele mai multe șanse să scape cu viață. Astfel, un motiv important pentru care toți căutăm superioritatea este că suntem programați să o facem. Altul este că a fi superiori ne dă autonomia și libertatea de a fi ceea ce suntem. Descoperirile arată că oamenii cu un statut mai înalt nu simt nevoia de a fi atenți la ce spun și nu își limitează în alt mod comportamentele, pe când cei cu un statut inferior simt presiunea de a fi mai adaptabili? Această autonomie și control perceput asupra propriilor decizii îi face pe oamenii cu un statut superior mai fericiți.

Totuși, fuga după superioritatea reduce fericirea și cu cât lupți mai mult pentru superioritate, cu atât ești mai nefericit. Aici apare o problemă. E dificil – dacă nu imposibil – de a veni cu unități de măsură obiective pentru a evalua poziția unei persoane în comparație cu ceilalți în aproape orice domeniu. De fapt, lipsa unor astfel de metrici concrete le permite oamenilor să aibă o părere mai exaltată despre ei înșiși în relație cu alții – un fenomen cunoscut drept efectul „mai bun decât media”. Aproape fiecare crede că e mai bun decât un om obișnuit, în ceea ce privește trăsăturile pozitive ca profesionalismul, căldura, bunăvoința, când e clar că, prin definiție, nu mai mult de jumătate dintre oameni pot fi mai buni decât media și, deci, unii dintre ei se păcălesc pe sine. Chiar dacă metrica e subiectivă și ambiguă, oamenii apelează la alte criterii: cele extrinseci – bani, putere, faimă. Cu toate că acestea oferă avantajul de a fi măsurabile, ele vin la pachet cu o problemă foarte importantă ne fac să ne concentrăm asupra strângerii recompenselor extrinseci – sau materialiste, iar a pune accentul pe materialism se dovedește a fi unul dintre cei mai mari criminali ai fericirii.

În plus, când legăm propria valoare sau stima de sine de a fi mai bun decât ceilalți, putem deveni obsedați de implicațiile eșecului de a atinge acest țel, fiind mai predispuși la depresie. În continuare, sentimentul de superioritate pe care îl percepem e afectat mai mult de cum ne imaginăm noi că suntem percepuți de cunoștințele noastre – nu cum suntem în realitate. Asta face ca fundația sentimentului nostru de superioritate să fie șubredă și instabilă, iar cei care au o mare nevoie să-și demonstreze mereu valoarea ar putea ajunge să-și sacrifice învățarea și dezvoltarea pe termen lung de dragul unei creșteri a mândriei probabil, pe termen scurt.

Ultimul lucru de reținut e că nevoia de superioritate inculcă tendința de a ne compara cu ceilalți și s-a arătat că această tendință afectează fericirea. Mai precis, cu cât acorzi mai puțină atenție faptului de a fi mai bun sau nu decât ceilalți, cu atât ești susceptibil de a fi mai fericit.

Astfel că, poate înainte de a ne hazarda într-o competiție pierdută din start, a aprobării constante a celorlalți și demonstrării asidue, ar fi mai util și sănătos să luăm în calcul propriile repere, valori, principii, în funcție de care să ne croim versiuni mai bune ale noastre, zilnic.