Sursa foto: www.pexels.com

Câți dintre voi fugiți de momentele de singurătate și vă refugiați în tot felul de evenimente, ieșiri, muncă, în speranța că nu vă veți mai simți singuri? Cu toată această fugă de voi înșivă, însă, observați că sentimentul de singurătate e acolo, prezent chiar și în momentele în care sunteți înconjurați de mulți oameni, în momentele în care munciți câteva ore în plus, în goana după a face cât mai multe și de a mulțumi pe toată lumea.

Între 10 ore la muncă, întâlnire cu cel puțin o persoană după serviciu, ieșiri cu echipa după serviciu, ajungeți acasă și mai lucrați puțin la ceva, mai vorbiți cu 2-3 prieteni despre problemele lor, mai faceți și câte ceva pe acasă și adormiți instant. Asta dacă nu cumva sunteți prea agitați ca să puteți dormi și ajungeți să dormiți 3-4 ore pe noapte ca să rezolvați cât mai multe. Dacă nu apucați să rezolvați în timpul săptămânii, e în regulă, mai lucrați puțin și în weekend. Cât timp vă mai rămâne pentru voi, pentru a sta în liniște și a face ceva ce vă place, a reflecta la ce s-a mai întâmplat bun în viața voastră, a fi recunoscători pentru ce aveți? Din lista de mai sus, pare că nu prea mai rămâne timp.

Cum ați reacționa dacă partenerul de viață sau un prieten apropiat s-ar refugia în toate aceste lucruri și ar avea extrem de puțin timp la dispoziție pentru voi? Am auzit câteva reproșuri de genul acesta: „nu-și mai găsește deloc timp să stea cu mine; cred că are pe altcineva”, „nu cred că mă mai iubește”, „mă simt neglijat/ă”, „mereu este altceva mai important decât momentele pe care le petrecem împreună”, „e mereu cu gândul în altă parte”, „tot timpul are ceva de făcut și parcă nu se mai termină”. Și nu o să se termine. Ați zice că fugiți de momentele în care stați singuri acasă, însă se întâmplă să intrați în relații și faceți la fel. Pare că nimic nu e de ajuns și este o continuă cursă spre a realiza cât mai multe. Dacă nu faceți suficiente, ce se întâmplă?

„Numai dacă am realizări sunt un om valoros”, „dacă nu reușesc să fac cât mai multe, sunt mediocru și nu merit apreciere și iubire”, și alte gânduri asemenea. Așadar, veți căuta importanța, valoarea, aprecierea, încrederea în ceea ce faceți bine. Vă bucurați câteva secunde și treceți la următorul lucru de pe listă. Desigur, dacă vă mai amintiți să vă și bucurați, că doar „ce rost are să pierd timpul sărbătorind? Mi-o iau în cap și îmi pierd ritmul”. Condiționarea voastră ca persoană de lucrurile pe care le faceți, de aprecierea pe care o primiți din exterior este ceea ce vă menține în acest cerc vicios în care uneori nu mai aveți timp nici să mâncați în liniște, că e timp pierdut. Condiționându-vă în acest fel „dacă am realizări, merit”, „dacă ceilalți mă plac, sunt important” este ca și cum v-ați programa pentru a face încontinuu câte ceva. Nu va fi niciodată suficient, pentru că fiecare sarcină în plus, fiecare apreciere înseamnă că sunteți valoroși, importanți, iubiți. Și e foarte inconfortabil să nu mai fie. Ca oricare altă dependență.