Săptămâna trecută am decis să reiau o parte din filmele regizate de Pedro Almodovar. Deși sunt multe care m-au „dat pe spate” prin originalitate și abordarea misterioasă, mi-am reamintit de unul dintre acestea, pe care l-am revăzut așa cum e necesar – cu maximă intrigă.

Foarte mulți știm cine este Pedro Almodovar. Poate e unul dintre cei mai influenți regizori, care abordează cu curaj teme putrernice de la sex la violență, religie, boli mintale, răsturnări bruște de situație, artă, îmbrăcăminte îndrăzneață. Controversat și uneori șocant, Almodovar a reușit să modeleze viziunea multora prin abordarea cu sens profund a mesajelor uneori lipsite de toleranță culturală.

Filmul pe care îl recomand de această dată este The skin I live in (La piel que habito). Folosind un mod elevat și stylish, Almodovar prezintă povestea doctorului Robert Ledgart (interpretat de Antonio Banderas), care împins de durerea trăită de abandonul persoanelor importante din viață lui, ridică nivelul excelenței în chirurgia estetică. Macabru în esență, filmul este categoria de ecranizare căreia dacă i-ar lipsi abordarea subtilă și luxuriantă, ar putea fi integrat în categoria filmelor horror. Obsesii, medici nebuni, părți corporale, răzbunare și nelipsita turnură a evenimentelor mențin intensitatea emoțională și curiozitatea la cote ridicate, scutindu-l totuși de o catalogare clară. Pe parcursul filmului este sugerată incapacitatea briliantului doctor de a-și trăi doliul și dezamăgirea, determinându-l să se folosească de știință și oameni pentru a-și „coase” rănile.

Pe parcursul filmului apar scene incitante, o tentă subtilă de telenovelă, minciună și povești neasumate, ranchiune, manipulare și lipsa de empatie specifică unei tulburări excelente de personalitate.  Povestea este ciudată, consumă resurse, nu e clară în prima parte și lasă loc de contemplare.  Frumusețea detaliilor în schimb este captivantă.

Bizar, absurd, subtil, intens, sexual, captivant, original. Un film care cere o paletă generoasă de emoții.