Runaway bride sau De bună voie și nesilită de nimeni, cu Julia Roberts și Richard Gere, John Cusack și Rita Wilson, este filmul pe care vi-l recomand pentru o seară de vineri, mai ales dacă nu sunteți într-o relație și tânjiți după una. S-ar putea să-l fi văzut deja, așa cum și eu l-am văzut de mai multe ori în trecut, doar că acum îl văd cu alți ochi.

Ike Graham (Richard Gere) este un jurnalist care este pus în situația de a documenta povestea senzațională a unei tinere femei – Maggie Carpenter (Julia Roberts), căreia îi place să fie logodită, dar în momentul în care ajunge în fața altarului, nu poate să-și asume angajamentul căsătoriei, părăsind astfel mai mulți bărbați. Ea ajunge de râsul comunității care încearcă să o susțină, doar că o face prin glume proaste și sfaturi nesolicitate. Pur și simplu oamenii nu înțeleg ce e în neregulă cu ea. De ce îi e așa de greu să meargă până la capăt? Și nici nu-și dau seama câtă suferință îi provoacă acesteia prin judecățile lor.

Maggie, într-adevăr, are o problemă. Pare că nici ea nu înțelege ce e în neregulă cu ea. Ba mai mult, deși știe în sinea ei că cei din jurul ei greșesc, că o judecă aspru, ea se preface amuzată, ascunzându-și, ba chiar ignorându-și suferința. Permițându-le celorlalți să o desconsidere, să râdă de ea. Și o face din frica de respingere, de a nu fi plăcută și acceptată, din sentimentul de a fi defectă, imposibil de iubit. Aceeași frică ce o paralizează când ajunge la altar. Pentru că știe că strategia ei de a se plia pe nevoile și așteptările partenerului ei are o fisură. Se teme de căsnicie pentru că îi este groază de inevitabilul moment în care defectele ei vor fi descoperite, iar ea va fi cuprinsă de rușine. Și-atunci evită angajamentul, prin fugă. Dacă partenerul mă va cunoaște cu adevărat, mă va părăsi și atunci mai bine să-l părăsesc eu înainte.

Mi-a plăcut finalul filmului, pentru că ea reușește să treacă dincolo de frică. Ajutată și de Ike, care a intuit și a văzut că dincolo de măștile purtate de Maggie se află altceva, și cu toate astea el se îndrăgostește de ea. Pentru prima dată prinde curaj. Apare ideea că există posibilitatea de a fi iubită fără să se mai prefacă că e altcineva.

Mi s-a părut onest din partea ei să-și asume contribuția la eșecul relațiilor, în faptul că cel de lângă ea nu a cunoscut-o, că ea nu i-a dat șansa să o descopere. Dar cum putea face asta când ea însăși nu știa despre ea, cine era ea? Am rămas în minte cu scena în care Maggie are în față mai multe farfurii cu ouă gătite în moduri diferite. Toate i-au plăcut cândva, în funcție de ceea ce îi plăcea partenerului ei de atunci. De abia acum, după atâtea relații eșuate a vrut să știe clar ce-i place EI, fără să fie influențată de cel/cei de lângă ea. E o scenă care îți arată cât de mult poți fuziona cu partenerul, cât de mare e dependența și nevoia de a fi acceptată, ajungând să preiei din personalitatea, stilul de viață, preferințele partenerului, care poate nici nu ți se potrivesc.

Mi-a plăcut că a înțeles că poate fi iubită chiar așa cum este ea, că e suficientă. Ba mai mult, și-a luat un timp să se cunoască mai bine (chiar în ciuda faptului că îl iubea pe Ike și ar fi putut să-l piardă). Pentru că nu e suficient ca EL să o vadă și să o valideze. E important ca EA să se redescopere. Să dea la o parte etichetele pe care ea singură și/sau ceilalți i le-au pus. Să aibă curajul de a se uita la ea însăși. Să aibă curajul de a ieși dintr-o comunitate abuzivă, să plece mai departe, să exploreze. Să afle cine este ea cu adevărat. Un semn al responsabilității ei față de ea însăși, și doar apoi să pornească din nou spre altar.