Ne apropiem de Ziua Îndrăgostiților (fie ea varianta americană, fie cea românească), dar cu siguranță o zi grea pentru toate femeile singure, dar care vor să iubească (din nou) și să fie iubite. Pentru o astfel de seară vă recomand un film pe care l-am văzut de mai multe ori, dar de fiecare dată mă amuză și mă inspiră deopotrivă. Cu un titlu sugestiv – In her shoes sau, în versiunea română, Eu cu sora mea cea mică (2005), filmul aduce în prim plan două surori atât de diferite, dar în aceeași măsură atât de asemănătoare, împărtășind aceeași durere – cea a abandonului.

Maggie (Cameron Diaz) – sora mai mică, cea „iresponsabilă”, „egoistă”, „superficială”, care nu reușește să-și păstreze nici un loc de muncă, dar reușește să se bucure de fiecare zi din viața ei. Cum s-ar zice, e „descurcăreață”.

Rose (Toni Collette), în schimb, este sora cea mare, o avocată mult prea responsabilă și conștiincioasă, care visează la un Făt Frumos și la o iubire ca-n povești. Deocamdată se mulțumește să le facă poze bărbaților cu care s-a culcat, ca validare a propriei feminități și sexualități.

Și ambele ascund câte un secret: Maggie suferă de dislexie, o tulburare care o împiedică să-și realizeze visele, iar Rose, adevărata Rose, cu poftă de viață și de culoare, își ascunde dorințele „necuviincioase” într-un dulap plin cu pantofi noi nouți pe care nu îndrăznește să îi poarte, pentru că, nu-i așa, nu toate femeile sunt făcute pentru „dantelă, tanga și tocuri cui”.

Ce au ele în comun? O mamă bolnavă care a murit în circumstanțe neclare pentru ele, un tată care s-a recăsătorit, absent emoțional; o mama vitregă rece care e prea preocupată să controleze; și…o bunică de care au aflat doar la maturitate, dar care devine o ancoră pentru ele, un model în a-și trăi frumos viața. Corect, curat și cu bucurie. Un model de loialitate, demnitate, discreție și feminitate.

Un film despre transformări personale; despre responsabilitate, limite și familie, despre dorință de schimbare, echilibru și iubirea mult așteptată. Vă recomand să vă uitați la el cu inima deschisă. Pentru că transformările nu le pot face alții în locul nostru, chiar dacă ei ne sunt un bun reper. Fericirea noastră rămâne în responsabilitatea noastră de adulți. Fără a mai da vina pe greșelile părinților sau pe cei din jurul nostru.