Astăzi vă recomand să mergeți la un film care abia a început să ruleze în cinematografele românești – Eu, Tonya (I, Tonya). Este povestea Tonyei Harding, o mare patinatoare a anilor `90. O Surya Bonaly a Americii, pe care personal o urmăream cu mare interes la televizor, dar fără să am atunci vreo idee despre ce e în spatele unor astfel de competiții sau a unor astfel de performanțe.

Deși cu calități fizice excepționale și o ambiție de nestăvilit, Tonya a rămas în mintea multora ca fiind protagonista celui mai mare scandal din istoria sportului. Un film controversat, despre adevăruri subiective – Nu există un singur adevăr. Fiecare are propriul adevăr. Un film de excepție cu 3 nominalizări la Oscar, 3 nominalizări la Golden Globes și 5 nominalizări la BAFTA, din care a obținut premii la toate cele 3 festivaluri pentru cea mai bună actriță în rol secundar – Allison Janney (mama Tonyei).

Filmul prezintă drama copilăriei Tonyei de a fi crescut alături de o mamă narcisică, abuzivă, care își provoacă fiica, fără pic de empatie sau remușcare, pentru a face performanță. O controlează, o critică, o umilește, dar o face „specială”– Am făcut o campioană din tine, deși am știut că mă vei urî pentru asta.

Recunosc, nu mi-a fost ușor să văd toate acele scene de abuz și m-am surprins chircindu-mă în scaunul de cinema sau încleștându-mi pumnii când mama o lovea sau  îi vorbea acesteia urât. Și n-am fost singura, pentru că întreaga sală fremăta alături de mine.

Într-o lume care crede că simplul fapt al nașterii o face pe o mamă capabilă de iubire și în care mama este glorificată, e greu să-ți imaginezi că mama nu te iubește (pentru că nu poate sau nu știe cum). Și e mai ușor să te gândești că tu nu ești suficientă și că de fapt nu are de ce să te iubească.

Mă preocupă mult relația mamă-fiică  și cum ne construim feminitatea, încrederea în relații, în ceilalți și în noi însene. Cum anume modul în care am fost crescute și (ne)iubite ne-a afectat felul de a trăi la vârsta maturității. Citesc acum cartea bună recomandată de Domnica pe blog – Voi fi vreodată suficient de bună? de Karyl McBride, și mi-a fost greu să-mi imaginez cum ar arăta dialogurile în realitate, reacțiile sau comportamentele unei mame narcisice, însă acest film mi-a pus în imagini tot ceea ce povestește în carte autoarea. Scene comico-tragice, care nu te pot lăsa indiferent. Cu atât mai mult cu cât știi că nu e ficțiune. Îmi plac filmele biografice tocmai pentru că știu că nu sunt doar niște născociri, iar impactul lor e mult mai mare.

Pentru prima dată mi-a fost atât de clar modul în care un părinte influențează și modelează un copil. Când acesta găsește o modalitate de supraviețuire sau când vrea să scape de-acasă, doar ca să ajungă în același mediu cu care era mult prea obișnuit. Învârtindu-se în același cerc vicios. Când nu ai trăit „binele”, când inima ta a trăit mult prea multă singurătate, respingere, abandon sau durere, nu îți mai place „binele”. Pentru că nu îl cunoști, îți este străin. ” (Domnica Petrovai). Sau când din victimă ajungi abuzator.

Un film despre o ratare profesională sau a întregii vieți, în ciuda înzestrărilor de la natură.

Așa că vă doresc vizionare plăcută, iar dacă doriți să vă recâștigați încrederea, înțelegând relația cu mama, vă recomand să participați la cursul Mamă-fiică a colegei noastre Delia Lungu. Mai multe informații găsiți aici.