Sunt un mare fan al genului science fiction, atât pe marile ecrane, cât și pe micile pagini ale cărților. Am crescut cu emoția descoperirilor din Star Trek: The Next Generation și mi-am construit din căpitanul Picard un model, ceea ce într-un fel m-a influențat în a nu fi atras de seria Războiul Stelelor. De gustibus. Cert este că eram cam singurul pe o arie de cinci blocuri care nu știa ce s-a mai întâmplat în războiul interstellar. Însă am compensat cu alte năzbâtii.

Am ales să vă recomand Arrival (Primul Contact), nominalizat la Oscar și câștigător al statuetei pentru sunet – pe bună dreptate -, precum și să scriu un strop mai mult despre el. Sunt de părere că o parte din temele pe care le atinge sunt reprezentative pentru perioada pe care o traversăm: la nivel individual, de societate românească și la nivel de umanitate în întreg.

M-a fascinat faptul că se află printre puținele SF-uri care se concentrează mai degrabă pe un „acum” al umanității, o realitate posibilă, preferabilă?! a zilelor noastre, decât pe o proiecție în viitor, super-tehnologizată și eventual post-apocaliptică. Unul dintre motivele pentru care acest film a ajuns în topul meu de 5 filme SF preferate.

Arrival are toate ingredientele unui film cel puțin reușit: se bazează pe un scenariu adaptat după o poveste câștigătoare a premiului Nebula: Povestea vieții tale, scrisă de Ted Chiang. O recomand laolaltă cu tot volumul de povestiri din care face parte. Pe regizorul Denis Villeneuve îl recunoașteți pentru filme de referință precum Incendies (2010), Blade Runner 2049 (2017), sau Sicario (2015). Amy Adams (Louise – profesoară de lingvistică comparativă, amprenta emoțională a filmului) este o actriță talentată, complementară și contrapondere ca rol și prezență scenică pentru personalitățile întruchipate de Jeremy Renner (Ian – fizician, prezența pur rațională și simbol al unui stereotip de masculinitate) și Forest Whitaker (colonelul Weber – elementul de forță armată, încărcat însă de echilibru).

M-am întrebat dacă acest film este despre extratereștri și modul în care ne raportăm la ei, sau despre importanța limbajului în comunicarea eficientă – vă recomand cartea bună de ieri despre comunicare, aleasă de Domnica Petrovai –, ori despre iubire și alegeri chiar dacă știm că va fi greu. Sau este despre a colabora împreună – Mulți devin unu – pentru un scop comun, diametral opus abordării jocului cu sumă nulă. Ori este despre umanitate care are nevoie să depășească perspectiva clasică asupra gradului de maturizare al civilizației văzut în evoluția tehnico-științifică (Ian) și să se îndrepte spre ceea ce Alexandru Paleologu a punctat cu măiestrie în culegerea de eseuri Bunul-simț ca paradox: Una dintre cele mai grave erori (…) este cea de a o confunda [civilizația] cu tehnicitatea și mașinismul. Civilizația presupune progresul, desigur, (…) dar ceea ce îi este esențial e dezvoltarea civilității, nu a tehnicității. (…) Progresul tehnic, confortul, mașinismul sunt mijloace, nu scopuri. Nu avioanele, rachetele, butoanele prin apăsarea cărora se obțin cine știe ce comdități, dau măsura civilizației, ci gradul de civilitate.

 Poate că nu întâmplător filosofia leadership-ului se îndepărtează astăzi de aspectele mai tehnice, pur pragmatice, și își reconsideră sensul în inteligența emoțională, care are în limbaj și empatie doi piloni importanți.

Săptămâna viitoare urmează o recomandare de carte bazată pe o teorie recentă ce va pune emoțiile într-o perspectivă cu totul nouă, deci implicit și inteligența emoțională dublată de importanța semnificativă a limbajului pentru construirea emoțiilor și reacțiilor raportate la context.

Limbajul poate fi o armă. Constatăm acest lucru zi de zi în jurul nostru. Totuși el este mai degrabă un dar. Depinde de abordarea aleasă, de înțelepciunea noastră: fiecare pentru el (jocul cu sumă nulă) sau împreună câștigăm mai mult. Mulți devin unu.

Avem nevoie de perspective noi, surprinzătoare, de dezvoltare continuă, și să înțelegem că acestea nu ne sunt potrivnice, inamice. Dar atâta timp cât vom continua să vorbim despre eu și ceilalți, în loc de noi și lumea noastră, vom continua să privim totul prin ochi adolescentini și să reacționăm în consecință.

Vizionare plăcută!

PS: Louise – Dacă ai putea să-ți vezi întreaga viață de la început până la final, ai schimba ceva?