Mensch und NaturOri de câte ori se pune problema ori se ivește subiectul iubirii trăite în cuplu – cine, cum, câtă oferă etc. –, observ, trebuie să recunosc, încă cu mirare, cum funcționează dinamica dintre parteneri. Cum balanța tinde să încline brusc înspre celălalt: ținta și sursa tuturor neajunsurilor din relație. E uimitor cum discuția își schimbă subit cursul către partener și, cel mai adesea, se mută nu parțial, ci cu totul în ograda celuilalt: cu alte cuvinte, fantezia care îi menține pe parteneri captivi în suferințe, nemulțumiri și frustrare – și care, adesea, duce la ruptură – este o poveste cu și despre celălalt. Niciodată cu sau despre mine. Victima nu lasă loc nici măcar unui it’s not (only) you, it’s (also) me…, vorba replicilor din filme. De parcă eu, jumătatea ta nu am, n-am avut, niciun un rol în povestea noastră. Sunt dintr-o altă poveste. Așadar, nu știu, nu recunosc, nu-mi asum nimic. Dacă ceva e în neregulă, atunci, clar, tu, jumătatea mea ești de vină. Eu doar am suferit. Te-am suportat ca o martir/ă.

Și, peste toate de mai sus, mai sunt și mulți de dacă: dacă s-ar schimba, dacă m-ar aprecia și admira mai mult, dacă ar fi mai mult ca cutărescu, dacă ar fi mai… și mai…

Nu vi se pare straniu cum, de fiecare dată când ne e greu în cuplu – avem probleme, dificultăți sau discuții – îl găsim pe celălalt, în mod miraculos, exclusiv vinovat? Cum putem să ne punem la adăpost, să ne mințim, pînă la urmă, făcând din celălalt singurul țap ispășitor? Cum și cât de ușor putem uita că tot ce s-a întâmplat în relație, tot ce a dus la un anumit dat la o cotitură, la un derapaj, a fost trăit în doi?! în parteneriat? Și, în fine, nu vi se pare ciudat cum căutăm rețete despre cum ar trebui celălalt să se poarte cu noi ca să ne simțim iubiți?

Undeva, în afara lor, este speranța iubirii, deși afirmă sus și tare că traiul în doi este de neconceput fără iubire: Dacă celălalt m-ar iubi… Adică, portița ideală de a ne sustrage de răspundere. Portița – convenabilă, de altfel – de a avea ușurința analizei și psihanalizei celuilalt. A judecății, criticilor, reproșurilor, subjugării sau fanteziei de a-l schimba, repara sau salva pe celălalt: Nu mai pot, am obosit să ne tot reproșăm unul altuia sau Nu cred că am fost iubit/ă, mă simt trădat/ă. Oare?! Dar tu?! Tu ai iubit? Iubești? Accepți că mai ai de învățat și înțeles despre iubire, despre viața de cuplu? Că nu, nu poți trece prin viață fără înțelepciunea de a o înțelege? Ci că, da, deții 50% din acțiunile cuplului, iar asta presupune să-ți asumi răspunderea pentru partea ta?

Doar copiii așteaptă să fie iubiți, fără să simtă responsabilitatea de a fi iubiți înapoi de părinte. E natural și firesc. Un adult matur emoțional însă este conștient de nevoia de a se construi, de a se regăsi pe el însuși cu scopul dobândirii puterii de a iubi. Știe conștient că este despre el. Că iubirea stă în puterea, curajul și forța lui. Că se poate plânge că încă mai are de înțeles despre el și iubire, dar că nu se poate plânge că nu a fost sau este iubit. Și, nu, nu cred nici în filosofia copilului interior când vine vorba de maturitate. De iubirea matură. Copilul interior poate funcționa și poate supraviețui în copilăria relației, nu la maturitatea ei. Lăsat să crească, copilul interior se transformă în narcisism și îndreptățire, or, ambele reprezintă, de fapt, incapacitatea de a iubi.

Calea este un cuplu conștient

Fără modestie, reciprocitate și onestitate emoțională nici o relație nu poate rezista. Așadar, să-ți înțelegi neputințele și nesiguranțele, fără să te aperi, dar, mai ales, să le proiectezi pe partener. Cum meseria m-a adus, inevitabil, în preajma multor femei sau bărbați dornici de o relație de iubire sănătoasă – fără drame, respingeri, teamă de abandon, totul-e-despre-mine sau subjugare etc. – am avut șansa să observ cine reușește în sensul unei relații de cuplu sănătoase, care să îi împlinească, să iubească și să se simtă iubiți: Sunt cei care își asumă propria lor evoluție și maturizare emoțională. Fără excepție!

Cei care nu reușesc să-și ducă suferința propriei maturizări rămân, din păcate, dependenți, cu multe dorințe, frustrări și neîmpliniri pe care speră să i le rezolve cel de lângă el. Ei – din nou, fără excepție! – vor avea eșecuri și suferințe în dragoste. Caută pe cineva bun sau mai bun – un pretext, în fapt –, adică pe cineva care să depună munca maturizării în locul lor. Or, asta e imposibil. Și NU, nu e iubire!

Vor întâlni, cel mai probabil, pe cineva la fel de vulnerabil ca ei, alături de care își vor menține și amplifica vulnerabilitățile. Pentru că întotdeauna cineva echipat cu un mecanism de îndreptățire va face casă bună cu altcineva la fel de narcisist, cu același spirit de sacrificiu sau subjugare. La fel, cineva cu teamă de abandon va alege pe cineva dependent, negativist și rece.

Trist, dar adevărat: suferințe în doi, neconștientizate. Până într-un moment de criză când căderea treptată în propriile neputințe îi va costa teribil de mult. Iar căderea asta e invariabil extrem de dură, pentru că atunci amâdurora le va fi greu să nu se piardă cu totul. Așa apar și așa-numitele – și deja celebrelecrize ale vârstei de mijloc. În realitate, nu sunt decât problemele ignorate, neconfruntate la timp, nerezolvate, lăsate să treneze și menținute de partener tocmai datorită propriilor lui neputințe.

Numim iubire nevoia de a fi iubiți. Uităm însă că iubirea este despre a da, nu a primi. E despre reciprocitate și un echilibru bine și conștient calibrat între a da și a primi.

Teama de a fi dezamăgit de partener

Se întâmplă, prea des aș spune, să aud femei și bărbați care se simt dezamăgiți de partener: Mă simt trădat/ă, nu (mai) e așa cum mi l-am imaginat? NU mai este bărbatul pe care l-am iubit. Iubit?! Și cum anume?! – Perfect? Fără slăbiciuni? Fără frică, teamă, îndoieli, eșecuri, defecte? Nu, nu merge așa: iubirea este fără liste, atunci când ai puterea de a iubi. Vorbesc de iubirea adevărată. Realistă și împlinită. Cu picioarele pe pământ. Caracterul fiecăruia dintre noi este complex – cu bune, cu rele, cu momente mai bune sau mai dificile, cu calități și defecte –, și iubirea este un proces și o muncă interioară, ce necesită grijă, atenție, efort zilnic. Nu este ceva de care mă folosesc când și cum îmi convine, ci ceva față de care mă port cum se cuvine. Asta dacă vreau să fiu iubit/ă.

Și încă ceva: celălalt nu este un meniu de restaurant din care îți alegi ce îți pică bine, ce te flatează, ce îți servește sau îți convine. E cu totul, vine la pachet. O iubire liberă, fără teama de a-l pierde pe celălalt, fără teama că partenerul te va înșela, trăda. Ori că te va dezamăgi nefiind perfect sau trăind pentru tine. Nu pot trăi fără tine nu este semnul unei mari iubiri, ci a unei mari dependențe.

În concluzie, iubirea adevărată e cea în care îți afirmi propria ta identitate, esența care te definește. Iubirea te ridică, nu te coboară. Sau, mai bine spus, puterea ta de a iubi te ridică. Nu știi cine ești și ce poți face singur? Este timpul să afli. Să devii conștient de tine: cine ești?

Doar atunci vei putea începe călătoria interioară care îți va da puterea de a iubi. Și abia apoi te vei simți iubit. Când tu vei iubi.