Sursa foto: www.pexels.com

Mintea noastră funcționează preponderent inconștient, însemnând că creierul nostru prelucrează mult mai mulți stimuli din mediu decât ne dăm seama conștient. Astfel, mintea noastră extrage, în cursul dezvoltării, diverse reguli și atitudini despre viață. Dacă vezi, de exemplu, în copilărie, că părinții tăi imediat te întreabă îngrijorați dacă ai răcit odată ce strănuți și te trec instantaneu pe antibiotice – chiar dacă nu îți transmit verbal îngrijorarea lor, mintea ta probabil va asimila, din comportamentul lor, că inclusiv problemele mărunte de sănătate sunt periculoase și trebuie mereu abordate imediat, ceea ce crește șansele să înveți să fii disproporționat de precaut și vigilent, poate chiar ipohondu.

Similar, mintea extrage o serie de regularități și atitudini inclusiv în cazul unor nevoi dincolo de cele fiziologice și de siguranță fizică, nevoi sociale precum atașamentul și apartenența.

Nevoia de atașamente securizante, acceptare și integrare sunt nevoi fundamentale ale speciei noastre. Suntem o specie sociabilă, care s-a dezvoltat de-a lungul istoriei în comunități formate din aproximativ 150 de indivizi.

Suntem în mod natural receptivi la stimuli sociali (e.g., validare socială, acceptarea din partea grupurilor, statutul social și popularitatea). De asemenea, căutăm spontan apropierea față de ceilalți, iar neîmplinirea acestei nevoi ne poate afecta satisfacția în viață.

În timp, experiențele sociale negative (e.g., respingerea, excluderea) ne pot face să învățăm o serie de atitudini negative față de propria persoană și față de ceilalți. De exemplu, pot contribui la dezvoltarea unor convingeri de tipul „Sunt diferit”, „Nu mă pot integra într-un grup”, „Nu voi avea niciodată un grup al meu”, „Nu aparțin nicăieri”, „Ceilalți mă vor respinge”, credințe acompaniate de stări frecvente de singurătate și izolare.

Sunt trei stiluri în care ne putem comporta dacă avem o teamă puternică de izolare și înstrăinare – flight (i.e., evitare), fight (i.e., supracompensare) sau freeze (i.e., capitulare). Dacă abordăm prima strategie, atunci vom tinde să ne ferim de contexte interpersonale, cu scopul de a preveni activarea fricilor noastre că s-ar putea să nu fim acceptați și integrați. Păstrăm distanța și vom prefera să ne petrecem timpul numai cu familia sau persoanele deja foarte apropiate cu scopul de a anticipa orice posibil risc de a mai fi vreodată respinși pe viitor.

A doua strategie presupune să ne comportăm în maniera opusă, lăsând impresia , de exemplu, fiind „cameleonici” în diverse grupuri, fără să ne arătăm elementele de diferențiere și unicitate, afișând o imagine înșelătoare pentru a simula integrarea în acel grup; alternativ, încercăm prea tare să compensăm ceea ce noi percepem ca fiind deficite sociale, prin a ne demonstra cu ambiție deprinderile interpersonale sau prin a le transmite celorlalți impresia că suntem deosebit de populari și foarte competenți – orice efort îndârjit ca să obținem validare și acceptare.

A treia strategie presupune să ne „predăm” în fața credințelor negative formate în cursul dezvoltării noastre, de exemplu, prin a participa la activități de grup, dar rămânând în umbră și reflectând preponderent la diverse moduri în care ne percepem diferiți de ceilalți; apare o hipervigilență față de respingere, care ne distorsionează gândirea în sensul interpretării unor stimuli sociali chiar neutri ca fiind negativi (e.g., excludere), ceea ce ne va motiva să ne retragem odată ce ne simțim excluși – în esență, apar profeții auto-împlinite. Altfel spus, chiar și la cel mai mic semn de aparentă respingere, dacă avem o sensibilitate în acest sens, vom fi înclinați să exagerăm proporțiile și să gândim că cert nu suntem acceptați în grup.

De exemplu, când iese cu un nou grup de prieteni și constată că mai mulți sunt supărați și se poartă ceva mai distant, o persoană cu sensibilitate crescută la respingere este probabil să o ia personal și să sară la concluzii cum că ea este de vină („Am făcut eu ceva greșit”, „Nu mă mai vor în grupul lor”, „Precis s-au săturat de mine”) și, drept consecință, să se retragă, sabotându-și relația cu ceilalți. Astfel, în loc să explorăm ce anume a condus la starea negativă a celorlalți, teama intensă de excludere ne poate demotiva să ne centrăm și pe ceilalți, respectiv ne motivează să fim hipervigilenți cu privire la propria persoană (în report cu ceilalți).

Ce putem face dacă această temă de respingere nu ne face pur și simplu precauți la grupurile pe care le alegem, ci efectiv ne încurcă și ne alimentează singurătatea?

O resursă excelentă este cartea de dezvoltare personală, Cum să-ți reinventezi viața. Printre altele, autorul propune câteva variante prin care să ne depășim această frică de respingere:

  • fii conștient de situațiile care îți amorsează convingerea că vei fi respins – observă ce gânduri îți trec prin minte (apar distorsiuni? sari la concluzii? personalizezi?), ce emoții trăieși și ce senzații ai în corpul tău;
  • încearcă să privești aspectele care te complexează ca niște probleme de rezolvat – gândește-te la posibile soluții pentru cum să le depășești;
  • încearcă să gândești mai realist cu privire la „defectele” pe care nu le poți schimba – tinzi să le exagerezi importanța? alți oameni cu aceleași probleme sunt toți neintegrați social? omiți să iei în considerare calitățile și punctele tale forte?
  • expune-te treptat la situațiile sociale care te sperie – evitându-le, previi stările neplăcute pe moment, dar nu ajungi în timp să înveți pe propria-ți piele că ele nu sunt, de fapt, atât de periculoase precum le interpretează mintea ta.

Ca orice schimbare, este important efortul susținut și tolerarea disconfortului. Practic, la diverse momente în viața noastră, fie rămânem în zona de confort, fie ne dezvoltăm – cele două rar pot coexista.

Nu uita însă că nu ești singur. Atunci când găsești că te-ai împotmolit sau nu mai faci față, amintește-ți că poți contacta un psiholog, care te poate ajuta să îți crești calitatea vieții și să te dezvolți.