Photo Credit: Niklas-Hamann; Unsplash.com

Mihai stă răvășit în fotoliul care-i înghite complet corpul greu. Doar picioarele, ușor îndoite, par să nu satisfacă pofta nestăvilită a monstrului tapițat. Singurul semn de viață transmis de Mihai lumii înconjurătoare, este mișcarea ritmică a telecomenzii televizorului pe care o ține în mână dreaptă și pe care o agită cu dibăcia unui dirijor hipnotizat. El se uită fix, pe lângă televizorul deschis, într-un punct imaginar, aflat pe peretele galben pai.

Flavia sprințară intră în cameră și cu o voce jovială face o propunere ”ascunsă”:

– Mi-ar plăcea să ieșim în oraș și să facem ceva împreună cu X. și Y… Sau ai vrea să…

Flavia nu-și termină propunerea deoarece realizează că Mihai, absorbit fiind de infinitul galbenului pai de pe perete, este incapabil să interacționeze cu ”viul” din jurul său. Sesizând conexiunea ”periculoasă” existentă între Mihai și galbenul pai, Flavia întreabă îngrijorată

– Mihai, ești ok?

Parcă trezit dintr-un somn profund, acesta îi răspunde sacadat precum ticăitul unui ceas de perete:

– Da, da, daaa…sunt…ok. Sunt doar…PLICTISIT!

 Plictiseala – o stare emoțională negativă?

În exemplul de mai sus este prezentată o situație cu care fiecare dintre noi ne-am confruntat, indiferent de postură. În încercarea de a defini plictiseala, trebuie să plecăm de la premisa că nu poate fi descrisă cu ajutorul unui singur concept, deoarece încorporează mai multe aspecte ale psihicului uman: emoția, motivația, gândirea, așteptările și exigențele, perceperea propriilor competențe etc. De-a lungul timpului a fost descrisă de către specialiști în diferite moduri: ca o stare emoțională, ca o înclinație a personalității, ca o experiență psihologică negativă ce presupune lipsa unei activități, fie ca o incapacitate de a dobândi satisfacție în urma desfășurării unei activități. Este mai degrabă o stare psihică negativă, decât o experiență de relaxare.

Plictiseala a fost adesea comparată cu anxietatea, deoarece are același impact negativ asupra individului. Ea a mai fost descrisă ca o lipsă de scop și sens, ca urmare a experimentării unui mediu sărac și monoton, fie ca o incapacitate de a manifesta interes față de diverse activități. Deoarece s-au descoperit numeroase similitudini între apatie, ahedonie și plictiseală, cercetătorii au sugerat existența unei oarecare predispoziții la persoanele plictisite pentru depresie și pentru comportamente impulsive, prin care sunt căutate ”senzațiile tari” menite să contracareze plictiseala (Bench & Lench, 2013). Principalele elemente pe care plictiseala și depresia le au în comun sunt: nivelul redus al excitabilității și senzația de neputință de a ieși din starea emoțională care produce disconfort.

De asemenea, studiile mai recente au demonstrat că plictiseala se asociază adesea cu: stresul, comportamentele de risc, abuzul de substanțe (alcool, droguri, nicotină etc.), dependența de jocuri, delicvența și comportamente deviante, procrastinarea (sarcinilor), capacitatea redusă de concentrare și percepția distorsionată asupra timpului. La locul de muncă, plictiseala se asociază cu lipsa motivației de a performa, cu incapacitatea de a depune efort cognitiv susținut și cu incapacitatea de a planifica propriul proces de îndeplinire a activităților (Bench & Lench, 2013).

 Plictiseala poate avea un rol pozitiv?

Apare întrebarea: Dacă plictiseala se asociază cu atâtea elemente negative (vezi mai sus), mai poate avea un rol pozitiv în viața individului? Cu siguranță, DA! Plictiseala, asemenea tuturor emoțiilor umane, are o funcție adaptativă. Important este ”ce faci” cu ea după ce ai resimțit-o.

Se știe despre emoții că ele prioritizează și organizează comportamentul uman, astfel încât individul să se poată adapta eficient la particularitățile și cerințele mediului înconjurător (Marc & Granic, 2000). Astfel, emoțiile plăcute (iubirea, sentimentul de împlinire, bucuria etc.) au menirea să apropie individul de anumite elemente din mediu (persoana iubită, locul de muncă etc) și să-l determine să interacționeze mai des cu acestea. Deci, emoțiile plăcute au funcția motivațională de orientare a individului către elementele care îi trezesc emoții plăcute și, totodată, mai au funcția de a-i semnaliza continuu existența acestor elemente, astfel încât individul să persiste în manifestarea comportamentelor de apropiere către aceste elemente care îi trezesc emoții plăcute.

Asemenea emoțiilor plăcute și emoțiile ”negative” (emoție negativă = emoție care produce disconfort) au un rol pozitiv și adaptativ pentru că înștiințează individul că ceva neplăcut/periculos se întâmplă la nivelul anumitor domenii ale existenței umane: nevoi fundamentale, valori și principii personale, dorințe și așteptări etc (Lewis et al., 2008). Altfel spus, emoțiile ”negative” sunt semnalul de alarmă tras de partea din creier (sistem limbic) responsabilă cu detectarea pericolului, atunci când ceva nu este în regulă în plan intern sau extern. De exemplu: tristețea determină încetinirea ritmului activităților, astfel încât individul să poată reflecta asupra dezamăgirii și a eșecului; furia mobilizează energia psihică și fizică a individului, astfel încât să poată face față ”atacului” perceput din exterior (…și uneori din interior); rușinea permite conștientizarea părților personalității ce pot fi îmbunătățite; frica ajută individul să fugă și să evite situațiile periculoase.

Totodată, emoțiile ”negative” dezadaptative produc suferință și motivează individul să acționeze contrar propriilor nevoi, obiective și dorințe, îndepărtându-l de acestea. Emoțiile ”negative” adaptative, produc și ele suferință, dar ele ajută individul să observe ce anume îi stă în calea atingerii obiectivelor și satisfacerii nevoilor și dorințelor personale, menținându-i atenția concentrată pe acestea și determinându-l să manifeste comportamentele specifice. Altfel spus, emoțiile ”negative” adaptative motivează individul să acționeze, astfel încât să-și poată satisface nevoile fundamentale și să-și atingă obiectivele propuse.

Fiind o stare emoțională versatilă, plictiseala poate juca ambele roluri: emoție ”negativă” adaptativă sau emoție ”negativă” dezadapativă.

Ca emoție ”negativă” adaptativă, plictiseala are funcția de a-i semnaliza individului nevoia de a face o schimbare, prin stabilirea altor obiective și/sau prin explorarea altor alternative. Când situația curentă nu mai stimulează interesul, iar intensitatea emoțională descrește semnificativ, individul este ”forțat” de plictis să caute alternative, chiar dacă aceste alternative sunt riscante sau negative (produc disconfort emoțional). Orice alt obiectiv reușește să fie recompensator pentru individ, în comparație cu experimentarea plictiselii. Astfel, plictiseala încurajează urmărirea unor noi obiective, similar cu modul în care furia sau frustrarea promovează luarea unei atitudini pentru schimbarea situației. Individul furios va urmări un obiectiv specific (ex. alungarea presiunii partenerului, ocuparea unei poziții superioare în fața colegilor etc.), însă individul plictisit va urmări schimbarea în general (ex. schimbarea partenerului, schimbarea locului de muncă etc.) Odată cu scăderea intensității emoționale dintr-o situație, plictiseala împinge motivația și atenția să descopere alte obiective mai interesante care îi pot produce stări emoționale pozitive. Astfel, când individul este plictisit, obiectivul noii acțiuni trebuie să fie diferit de cel anterior (care a avut ca rezultat plictiseala).

Altfel spus, indiferent că vorbim despre dezvoltarea personală, despre dezvoltarea relației de cuplu sau despre dezvoltarea profesională, plictiseala este starea emoțională care indică individului că nu este pe drumul cel bun în ceea ce privește satisfacerea nevoilor fundamentale, împlinirea dorințelor profunde sau atingerea obiectivelor importante. Totodată, ea este catalizatorul care împinge către acțiune. Ceva trebuie schimbat, modificat sau ajustat, ori la nivelul individului, ori la nivelul mediului, astfel încât să existe o evoluție conformă cu nevoile, dorințele sau obiectivele individului.

Dacă individul experimentează o perioadă îndelungată în care este plictisit și inactiv, adică nu încearcă să iasă din această stare prin căutarea unor alternative care implică manifestarea unor comportamente concrete, este vorba despre experimentarea plictiselii ca stare emoțională ”negativă” dezadaptativă. În această situație, plictiseala îndepărtează individul de posibilitatea îndeplinirii propriilor obiective de dezvoltare (personală, relațională, profesională etc.) prin faptul că acționează ca un paravan pentru emoțiile de bază, ce implică un nivel ridicat al stresului, dar, și prin faptul că îndeamnă la nonacțiune. De obicei, emoția și/sau stare emoțională ce se ascunde în spatele plictiselii este frica și/sau anxietatea. Plictiseala este mult mai tolerabilă decât frica, anxietatea sau senzația de tensiune. Dar sentimentul uman de implinire se fundamentează pe continua înclinație spre provocare, spre cunoaștere continuă și spre depășirea limitelor prin intermediul experințelor noi care îmbogățesc existența individului și care-l determină să iasă din zona lui de confort și siguranță. Din nefericire, mulți percep ieșirea din zona de confort ca fiind o situație periculoasă asupra căreia nu au control. În această situație ambiguitatea, impredictibilul și incertitudinea activează centrii responsabili cu detectarea pericolului din creier, ceea ce conduce la trăirea anumitor emoții și manifestarea anumitor comportamente. De exemplu, pentru un individ poate fi mai confortabil, din punct de vedere emoțional, să resimtă plictiseală într-un context social (ex. o ieșire în oraș cu persoane străine) decât să vină în contact cu teama de a nu fi acceptat de ceilalți. Sau, frica de a eșua în ”exercițiul” integrării sociale este atât de mare încât, inconștient, refuză provocarea și alege să fie plictisit, îngreunându-și astfel propria dezvoltare. Într-o relație intimă, teama de a nu fi abandonat sau de a fi sufocat de partener, scoate în evidență plictiseala, care presupune în plan comportamental lipsa de implicare. Lipsa de implicare reprezintă calea sigură către o relație plictisitoare. În plan profesional, teama de a fi criticat de colegi sau șefi, determină individul să activeze sub nivelul său de pricepere, ceea ce ulterior conduce către plictiseală pentru că, din punct de vedere profesional, stagnează iar acțiunile sale repetitive și lipsite de provocare nu mai sunt percepute ca fiind recompensatoare.

Adesea, în spatele plictiselii se găsește un concept de sine negativ. Dacă individul, de frică, nu se implică în activități recompensatoare, nu se va se percepe pe sine ca fiind o persoană bună, competentă și adaptată. Pe acest fond, riscul de a trăi diferite stări depresive este foarte mare.

Există remediu pentru plictiseală?

Mihaly Csikszentmihaly, în cartea sa Flux: psihologia fericirii, vorbește despre starea de flux ca fiind starea de autoactualizare cu ajutorul căreia individul poate să-și extindă conceptul de ”cine este” și ”ce poate face în lume”, depășind starea de plictiseală. Csikszentmihaly afirmă că pentru a atinge starea de flux sunt necesare trei condiții (Csíkszentmihályi, 2008) :

  • Individul trebuie să fie implicat într-o activitate care are o structură și obiective clare. De aceea activitățile concrete de tipul sporturilor, jocurilor de societate, grădinăritului, meșteșugitului sunt mult recompensatoare decât activitățile pasive, de tipul privitului la televizor sau ”navigatului” pe ”facebook”.
  • Trebuie să existe un echilibru între felul în care individul percepe provocarea și felul în care își percepe propria pricepere sau propriile abilități și competențe de a duce la bun sfârșit acea provocare. Dacă provocarea depășește priceperea, individul va resimți teamă sau plictiseală combinată cu teamă. Dacă provocarea este sub pricepere, cu siguranță individul se va plictisi.
  • Individul trebuie să primească feedback clar cu privire la propria performanță, fapt care-i va permite să-și regleze acțiunile, astfel încât să poată urca sau coborî nivelul provocării pentru a fi în echilibru cu nivelul priceperii, menținându-se astfel în starea de flux. Din nefericire, atât în plan personal, în cel relațional, cât și în plan profesional, feedback-ul extern lipsește, iar individul nu-și poate aprecia în mod obiectiv performanța. Și atunci când există, feedback-ul are o tentă negativă deoarece este focusat doar pe aspectele negative și este ”oferit” într-un mod ”acid”: ”Nu ești bun de nimic! Mai încearcă o dată!”; ” Dacă mă iubește știe ce să facă!”; ”Raportul asta e un dezastru!” etc. Astfel de feedback-uri îl determină pe individ să nu mai încerce, să evite și într-un final …să se plictisească.

În loc de concluzie, după ce depășiți plictiseala generată de citirea acestui articol, ar fi interesant să descoperiți ce funcție are plictiseala în viața dumneavoastră? Este o stare emoțională adaptativă sau dezadaptativă? Este un paravan pentru o altă emoție dureroasă sau pentru o nevoie frustrată? Cum reușiți să treceți peste momentele de plictiseală?

 

Bibliografie

 Bench, S. W., & Lench, H. C. (2013). On the Function of Boredom. Behavioral Sciences, 3(3). Retrived from https://doi.org/10.3390/bs3030459

Csíkszentmihályi, M. (2008). Flux: psihologia fericirii. București: Editura Humanitas.

Lewis, M., Haviland-Jones, J.M., Feldman Barrett, L. (2008). Handbook of emotions (3rd ed.). New York: The Guilford Press.

Marc, D.L., Granic, I. (2000). Emotion, development, and self-organization: dynamic systems approaches to emotional development. Cambridge, UK: Cambridge University Press.