1. Seară de februarie.

Privesc acest bărbat care îmi povestește viața lui. Abia dacă s-a atins de paharul lui. Îl văd cu claritate: nu se teme că ar putea fi judecat pentru ceea ce spune. Este deschis precum o carte. Iar acesta este curaj în zilele noastre, atât de rar.

Îmi spune despre fricile interioare și despre luptele pe care le duce în jurul lui. Iar uneori mă întreb cu ce i-aș mai putea fi de ajutor când are un așa simț ascuțit al introspecției. Dar îmi amintesc o întrebare primită mai devreme în zi: V-am admirat întotdeauna pe voi, terapeuți și coachi. Felul în care reușiți să începeți cu discuții despre vreme pentru ca mai apoi să mă trezesc cufundat într-o discuție despre sensul vieții mele! Cum faceți? Un fapt simplu devenit secret doar pentru că oamenii s-au îndepărtat de ei înșiși: a asculta. Cu interes, curiozitate și compasiune, în absența oricăror prejudecăți și judecăți de valoare, întotdeauna cu scopul de a înțelege și de a ne conecta, de a facilita vindecarea și găsirea soluțiilor, iar nu de a eticheta și de a respinge. Este ceea ce cu toții avem nevoie în relații, dar adesea ne lipsește în aceste zile trăite pe repede înainte.

  1. Răsărit de noiembrie.

Sunt în drum spre munte de peste o oră. În oglindă văd același lucru: un bărbat în toată firea, singur și trist. Atât de singur încât aproape că îi simt lacrimile. Zgomotul motorului diesel este puternic, suficient cât să muște cu pasiune din panta muntelui. Dar mă simt în continuare singur. Și mă îndrept spre munte ca să urc pe culmea lui, unde voi scoate ibricul și primusul din rucsac, râșnița și boabele de cafea, pentru ca în final să-mi torn o cană de cafea proaspăt râșnită în sufrageria lumii, vârful muntelui, în mijlocul vânturilor puternice și a luminii zorilor. Dar sunt încă în mașină, ascultând motorul nerăbdător și căutând printre amintiri.

Îmi amintesc mâna lui. Adesea când mă gândesc la ea nu le pot opri. Lacrimi îmi inundă ochii și de obicei le ascund de lume. Dar în aceste momente le pot lăsa libere – pot să fiu eu însumi liber.

Mâna lui. Mi-au trebuit mai bine de 30 de ani ca să înțeleg cum și din ce motive uneori mi-a fost dor și am fost furios pe el în același timp. Nu eram un bărbat matur, ci doar un puști dorindu-și să simtă atingerea lui caldă și iubitoare în timp ce aude cuvintele care-i spun că e în regulă să fie așa cum este, cu sentimentele și emoțiile lui.

Urcușul pe potecă este anevoios, mai ales după o îndelungată absență. Mușchii simt că îmi iau foc, precum li se întâmplă cuvintelor care au fost sufocate prea mult timp. Însă odată ajuns în vârf percepția se schimbă: orizontul este mai bine conturat, iar înțelegerea întregului capătă claritate și coerență. Calmul, nemișcarea gândurilor, acea prezență în moment când ascult cu atenție: toate fac lucrurile mai ușor de pătruns.

  1. Seară de februarie.

Privesc acest bărbat în timp ce înțelege ce avea nevoie să audă de atâția ani și ce avea nevoie să spună. Îmi ia mâna și îi simt puterea recunoștinței în strângerea de mână. Lacrimile lui își fac loc curajoase în văzul lumii. Nu de tristețe, nu de durere. Este bucurie, este eliberare. Lacrimile sunt cuvinte nerostite, în căutarea persoanei căreia îi sunt destinate. Acesta este momentul conștientizării rănilor, dar nu ale lui, ci ale tatălui său. Momentul iertării, al lui eu devenind noi.

Avem nevoie să ne auzim tatăl spunându-ne Te iubesc, fiul meu! Și sunt mândru de omul care ai devenit!, la fel de mult precum avem nevoie să putem spune măcar o data în viață Te iubesc și sunt recunoscător pentru faptul că ești tatăl meu!

Aceasta înseamnă să recunoaștem existența taților noștri pentru două dintre cele mai profunde sensuri: a dărui viață și direcție copilului său. Înseamnă să îi recunoaștem contribuția adusă vieții și să-l vedem cu adevărat. Ceea ce fundamental are nevoie oricare dintre noi: să fim văzuți și acceptați în întregul nostru, pentru ceea ce suntem cu toate suferințele și bucuriile noastre, pentru contribuția pe care o avem în această lume.

Este momentul în care anulăm lupta orgoliilor. Când noi, băieții taților noștri, facem pasul matur de a lăsa deoparte furia și durerea pentru a putea privi cu ochi limpezi dincolo de mască, pentru a putea înțelege rănile emoționale ascunse și faptul că ei au făcut tot ce au știut mai bine și prin urmare tot ce au putut mai bine. Acceptare și iertare în urma cărora ne putem vindeca propriile răni și putem dărui înapoi compasiune și iubire.

Poate că tații noștri nu ne-au oferit tot ce aveam nevoie din punct de vedere emoțional și al modelului de urmat. Poate că nici bunicii noștri nu le-au fost întotdeauna alături. Poate că au fost distanți pentru că pur și simplu nu știau cum să se apropie, dar știau sigur că rolul lor este să se îngrijească de asigurarea traiului familiei. Poate că trăiau un conflict interior între sentimentele pentru noi și normele sociale care pretind bărbatului să se poarte ca un bărbat în sensul de a nu avea atitudinea așa-zis fundamental feminină de a-și exprima emoțiile. Poate că au fost prea critici cu noi în încercarea de a fi tați buni, de a ne transforma într-o versiune mai bună a lor. Poate că uneori se simțeau inadecvați, slăbiți și incapabili de a face față presiunilor sociale. Sau poate că pur și simplu n-au avut nici ei un model de masculinitate echilibrat, pe cineva care să îi ghideze și să le fie alături așa cum aveau nevoie.

Ce se întâmplă, însă, dacă am avut un tată abuziv? Îl putem ierta? Depinde de fiecare. Poate că nu dacă cicatricile noastre sunt prea adânci ca să mai putem avea înțelegere pentru rănile profunde pe care el însuși le duce zilnic la rândul lui. Însă fiecare poate încerca. Ronald Reagan a supraviețuit unei tentative de asasinat în 1981 și a iertat atentatorul în doar câteva zile, când încă era în spital. A găsit puterea de a depăși gestul și de a privi omul, de a-l înțelege. Iar băiatul lui a declarat în 2016 astfel: Cu 15 ani în urmă eram încă furios. Dar 15 ani mai târziu vreau să mă asemăn mai mult tatălui meu și să am o inimă care iartă, nu o inimă furioasă!

Dacă norii care udau câmpul s-au uscat pe cer, atunci întregul câmp se va usca de asemenea. Dar dacă cerul își va strânge picăturile din care ei să reapară, toate bogățiile vor răsări acolo unde înainte era deșertăciune și vânt furios lovindu-se doar de pietre. Aceasta este povestea celui mai arid deșert – Atacama, iar aceasta este și povestea sufletului și a minții omului care din emoții decide ce acțiuni să crească.

A ne îndepărta nu este adesea soluția. Unul dintre noi e nevoie să facă primul pas. Să alegem ca noi, băieții lor, să fim mai mari, mai puternici și mai înțelepți, cum spune psihoterapeutul Kent Hoffman. Să fim buni și dedicați relației, adaugă el. Asta nu înseamnă să fim mai buni decât tații noștri, ci să învățăm din viața lor și să creștem din a noastră. Este șansa noastră de a deveni tații de care fetele și băieții noștri au nevoie. Să construim poduri peste generații. Să ne asumăm o schimbare! Dacă avem cea mai mică șansă de a oferi un dar cât pentru o viață, s-o fructificăm. Să dăruim înainte de a primi. Să dăruim fără a aștepta ceva în schimb. Acestea înseamnă tărie de caracter, iubire adevărată și necondiționată.

Kent Hoffman mai povestește despre poate una dintre cele mai de preț învățături, pe care eu am primit-o la începutul lui 2016, când l-am cunoscut la un training Circle of Security:  Fiecare om pe care îl vei întâlni vreodată are valoare infinită. Fiecare dintre noi contează și fiecare contăm în mod absolut. Atunci am înțeles și am învățat să iert cu adevărat.

Iubiți-vă tații așa cum doriți ca ei să vă iubească. Onorați-i. Și chiar dacă nu vor primi darul vostru, continuați să dăruiți. Ceva se va schimba în bine: dacă nu în ei, cu siguranță în voi, precum deșertul este trezit la viață de ploaie.

Unul dintre micile lucruri care mă bucură zilele acestea este faptul de a-i lua mâna într-a mea ca s-o mângâi. Sunt zâmbitor de fiecare dată când fac asta și când îl pot privi în ochi ca să-i spun Te iubesc, tată! Și sunt recunoscător că ești!

Sunt unul dintre cei norocoși. Pentru că mi-am înțeles și mi-am iertat tatăl, pentru că am avut șansa de a-i dărui multe momente de tandrețe și pentru că am înțeles ce va avea nevoie fiul meu de la mine. Iar acum pot să povestesc despre acestea. Nu lăsați copiii să călătorească în astă lume fără să știe că sunt iubiți de tatăl lor. Arătați-le că le sunteți alături necondiționat, nu doar prin ceea ce faceți pentru ei, ci și prin ceea ce simțiți pentru ei, prin atingeri cu tandrețe.

Sunt unul dintre cei norocoși. Pentru că tatăl meu încă trăiește, pentru că am apucat și încă pot să îi spun aceste cuvinte. Dar mulți alții au pierdut orice ocazie. Faceți ce credeți că e înțelept ca să nu trăiți cu regretul de a fi fost prea târziu, de a fi fost prea slăbiți și orbiți de judecăți pentru a mai putea descoperi că a înțelege este parte din a ierta și a iubi.

Sunt unul dintre cei norocoși. Mai am încă timp și sper că și voi.