Într-o pauză de masă a unei zile de iunie, în urmă cu vreo doi ani, am plecat grăbit spre parcul Kiseleff cu o carte și un carnețel în care obișnuiam să-mi notez clipele însemnate ale fiecărei zi, ca parte a unui îndelung proces de descoperire personală. Era o zi destul de călduroasă, iar umbra copacilor abia dacă mă adăpostea de arșiță. M-am așezat pe iarbă să citesc și, cumva – nici astăzi nu știu cum sau de unde –, gândurile au început să se mi se amestece, treptat, cu vocea lecturii. Mi-am luat carnețelul și stiloul și am scris. În acele momente de refugiu am retrăit unele dintre cele mai puternice amintiri și emoții. Le-am lăsat să mă cuprindă, le-am privit direct, fără ocolișuri, în timp ce mă copleșeau. Am plâns atunci sub povara încărcăturii lor: pe unele parcă le vedeam pentru prima oară, părți însemnate și uitate din mine. Mai târziu mi-am dat seama că toate la un loc creionau, de fapt, îndelungatul și sinuosul drum al căutării și devenirii mele ca bărbat.

Am cunoscut adesea vina, temerile și nesiguranța a ceea ce făceam pentru a răspunde așteptărilor celorlalți. Dezamăgiri, trădări ori vise neîmplinite. Noi și noi ținte pentru atingerea unui succes. Mereu mai sus, mai departe. Am trăit mult timp întrebându-mă: Cine e bărbatul pe care îl reprezint? Mai clar: Cine sunt? sau Ce înseamnă să mă iubesc? M-am întrebat totodată câţi bărbaţi trăiesc aceeaşi nedumerire. M-am comparat cu ei și am avut revelația că, în tot timpul ăsta, mai degrabă am împrumutat de la alții decât am căutat ceea ce mi se potrivea mie.

Am rănit, din furie neînțeleasă ori retrăgându-mă fără explicații – și am fost rănit la rândul meu dincolo de intenție. Așa am știut cu și în înțelepciunea de atunci, cu toate alegerile pe care le-am făcut și din care învăț încă. Toate însă s-au reflectat în interacțiunea cu lumea și în relaţia cu mine însumi. Dar, cel mai cu seamă, în relaţiile intime, și asta pentru că intimitatea ne sperie pe noi, bărbații, fiindcă, pur și simplu, nu înțelegem ce este, de ce este, și cum s-o trăim. Pentru că de mici nu ne-a fost permisă – intimitatea e o chestiune cu sentimente, emoții, deci nu tocmai bărbătească, nu-i așa? –, nici nu ne-a fost explicată.

Seneca spunea că tot ce are menirea de a ne face mai buni și mai fericiți ne-a fost așezat în loc deschis și la îndemână. Am avut nevoie de mulți ani – și de câțiva oameni, care au crezut în mine și m-au ghidat – pentru a dobândi claritatea de a discerne și a înțelege care este diferența dintre bărbatul adolescent și bărbatul matur, dar și pentru a descoperi cine sunt eu cu adevărat și ce îmi doresc să devin.

Drumul maturizării noastre, a bărbaților, începe în familia primară, încă din primele luni de viață. Copilul ce va deveni bărbat are nevoie să se simtă în siguranță, conectat la părinții. Iar pentru a învăța empatia și a-și înțelege propriile emoții e nevoie ca părinții să îi dăruiască afecțiune, să îl asculte și să îl susțină, să îi arate că îl înțeleg și că îl iubesc necondiționat. Totodată, e nevoie să îi impună limite sănătoase și realiste pentru a-l învăța ce înseamnă respectul, reciprocitatea, și a-i dezvolta moralitatea. Iar oferirea autonomiei și a libertății de exprimare ajută la câștigarea încrederii în el însuși. În acești ani tatăl este primul și cel mai important model de masculinitate în relația cu lumea și cu feminitatea, inclusiv cea pe care o conținem noi, ca bărbați.

Apoi, separarea de primii mentori, părinții, fără a pierde ori renega atașamentul față de ei, este un moment important în care începem o nouă etapă a formării masculinității. Explorăm lumea și alegem mentori și modele noi care ne completează imaginea bărbatului ideal: din cercul de rude și prieteni, din media și instituțiile care influențează educația și cultura.

Provocarea maturizării vine din faptul că societatea în care trăim s-a distanțat de valorile masculinității și ale formării ei, ceea ce influențează inclusiv familia primară. Adeseori blamează feminitatea pe care o conținem și ne direcționează spre valori disjuncte de sinele nostru, uneori lipsite de profunzime morală și ancorate în materialism. Trăim mai degrabă pentru a avea succes, putere, performanțe sexuale, bunăstare materială și statut. Ceea ce, cu timpul, poate duce la îndepărtarea mentorilor care știu cum să ne îndrume spre adevărata maturizare.

Un exemplu pe care l-am întâlnit și trăit personal este faptul că suntem învățați o definiție alterată a lui a fi bărbat, adică a fi puternic. Să avem puterea de a strânge din dinți și să ascundem trăirile. Ori să le anulăm, să fim cei mai buni ca și când nimic nu ne poate doborî. Totul pentru a răzbi în viață. Numai că asta înseamnă să fim în conflict și să negăm o parte importantă a naturii noastre. Să uităm că avem nevoie să fim liberi și încrezători să trăim conectați la propriile noastre emoții și sentimente. Da, chiar să și plângem. Adică să avem curajul de a fi vulnerabili, de a nu simți rușine pentru ceea ce simțim și, nu în ultimul rând, de a greși. Or, societatea ne învață să judecăm asta drept slăbiciune, caracter slab, inadecvat. Însă adevărata dimensiune și însemnătate a puterii unui bărbat stă în felul cum își asumă greșeala, cum se ridică și cum alege să își continue drumul.

Apoi, în cuplu tindem să recreăm primul exemplu al relației de iubire și dăruire pe care l-am învățat tot de la părinți. Cu părțile sănătoase, dar și cu laturile întunecate ale propriilor lor oglindiri în noi. Relațiile cu femeile din viața noastră au darul de a le rezolva pe cele din urmă și de a spori părțile valoroase, atâta timp cât suntem prezenți și învățăm să privim înăuntrul nostru, spre ceea ce am fost și ceea ce suntem. Este calea către o viață armonioasă și împlinită în cuplu, precum și în relațiile de prietenie și de muncă. Astfel ajungem să vedem partenera ca pe un egal, să o iubim, înainte de toate, pentru ceea ce reprezintă ca om în întregul ei, la nivel de valori, virtuți, trăiri, dar și pentru ceea ce ne aduce în afara actului propriu-zis de dăruire, adică pentru felul în care ne sporește ca oameni.

Conștienți de imperfecțiunea noastră – pe care e nevoie ne-o asumăm explicit –, odată maturizați devenim capabili de iubire și de intimitate profundă. Devenim mai înțelepți, începem să ne conștientizăm și cunoaște valorile ce ne definesc și modul în care alegem să trăim. Căpătăm un sentiment al puterii proprii, prezent atât în singurătate, cât și în relațiile intime, de prietenie ori profesionale.

Michael Gurian numește finalitatea procesului prin care pătrundem dincolo de temeri și ne maturizăm eroism matur. Și anume: momentul în care bărbatul adult (…) este pregătit și dispus să-și asume responsabilitățile acesteia și să-i recunoască bucuriile, este pregătit pentru suferințele ei, are sentimentul propriei valori și se simte umil în fața măreției lumii spirituale ce-l conține.

Maturizarea noastră, a bărbaților, este un drum personal, unic, dar nu singuratic. E plin de revelații, de satisfacția sensului pe care îl dă descoperirea de sine și a ceea ce putem construi din acest punct. Așa învățăm răbdarea și încrederea, descoperim curajul de a pătrunde în lumea noastră interioară, cu nenumărate momente de introspecție și trăiri emoționale intense, cu bucurie și suferință depotrivă.

În final, suntem responsabili pentru împlinirea proprie și pentru ceea ce dăruim mai departe copiilor, partenerei și lumii. Iar acestea depind de puterea și înțelepciunea bărbatului matur din noi de a se iubi și de a se cunoaște, liber, pe sine.